Ascultă-ți gândul și împlinește-ți visele

În acest roman autobiografic, Ionuţ Caragea vorbeşte despre naşterea şi devenirea sa ca poet, ca om, ca entitate de esenţă divină în context teluric.
Mult-apreciatul critic literar Al. Cistelecan prezintă în termeni elogioşi universul artistic al lui Ionuţ Caragea. Cităm:

[…] când materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci când poetica se „pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot: „Alexandra (una dintre iubitele deceptive, n.n.) nu era singurul motiv care mă inspira. Totul era poezie. Nu trebuia decât să fiu foarte atent la detalii şi să scriu”. Fireşte, e un scris de poezie care sublimează trăiri, translează stări, sub o vrajă nepricepută. Dar pe acest drum al limpezirii poetice survin şi iluminări mai determinante, în care poetul se angajează şi programatic, nu doar se lasă contaminat: „Înţelegând sensul existenţei mele, hotărâsem să merg pe calea spirituală a poeziei. În intimitate cu Dumnezeu şi tot ce înseamnă Dumnezeu, nu am fost niciodată singur”. De aici şi până la dedicarea absolută pentru dragoste nu mai e decât un pas, pe care poetul îl şi face: „Considerai că a iubi şi a fi iubit sunt singurele ţeluri care contează cu adevărat în viaţă, restul fiind doar nişte iluzii...”. Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. 
Toate aceste stadii ale devenirii sunt nu atât ipostaze conceptuale diverse (dar totuşi nuanţate, cu toate că pe fond avem acelaşi concept de transpunere candidă a trăitului în scris), cât ipostaze atitudinale, un grafic de schimbări pe care şi poezia îl urmează întocmai. Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi e nevoie de o sublimare a lui. Poemele alese sunt „ocazionale” ilustrative (fireşte, fiind atât de legată de trăit, toată poezia lui Ionuţ Caragea e cumva „ocazională”, determinată de precedenţa trăirii) pentru o situaţie biografică sau pentru o temperatură de stare; dar şi, chiar dacă nu riguros, marcaje de parcurs, urme ale metamorfozei. În acest sens, devine logic şi imperativ ca ultimele „citate” să marcheze stadiul „pozitiv” al poeticii, punctul de extaz dintre iubire, viaţă şi discurs: „prin femeia pe care o iubesc/ am redescoperit patria/ prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr încă/ şi am un viitor/…// da, prin femeia pe care-o iubesc/ am redescoperit scrisul/ atunci când credeam că nu se poate scrie/ decât din suferinţă şi neîmplinire”. E un punct de coincidenţă spre care poezia lui Ionuţ Caragea a tins mereu, dar la care a ajuns pe un drum accidentat (şi biografic, şi poetic). Ar trebui să fie pragul dincolo de care nu mai poate urma decât poezia ca beatificarea realului. Dar vom vedea cum va fi. 

Al. Cistelecan