Atât Florina cât și Marian au dovedit o reală tenacitate în realizarea proiectului personal de existență, fără a se lamenta vreodată. Astfel încât momentul căsătoriei, al întemeierii unei familii îi găsește pe tânăra profesoară și pe tânărul ofițer pregătiți să înfrunte încercările vieții. Și o vor face cu o seriozitate pilduitoare, îngrijându-se de părinții tot mai bătrâni și veghind la creșterea propriilor copii, un băiat și o fată ce reprezentau viitorul unei fericite familii. Dar viața este uneori necruțătoare cu cei mai buni dintre pământeni, lăsându-i pradă unei morți nemiloase.
A fost acesta și cazul Florinei care avea să lupte eroic, timp de doisprezece ani, cu o boală ce sfidează întreaga știință medicală a lumii, cu toate tehnologiile savante ce-i stau la dispoziție.
În acel moment de cumpănă Eros și Thanatos se confruntă cu o vehemență incredibilă. Eforturile făcute de Marian pentru salvarea Florinei conduc la contactarea unui număr impresionant de specialiști (alopați și homeopați), dar și a unor spitale și laboratoare de cercetare medicală din țară și din străinătate. Totul, cu acea obstinație proprie plugarului român care știe că dacă însămânțezi ogorul trebuie să veghezi permanent germinațiile vieții. Chiar dacă un vers citit pe crucea din cimitirul așezării natale a Florinei îndeamnă la înțelegerea relativei noastre dăinuiri pe acest pământ: „Poate astăzi, poate mâine / Îi voi fi spicului pâine...” Sunt versuri scrise de poetul Petre Ghelmez, unul din vechii mei prieteni, un om de o mare eleganță vestimentară și comportamentală, care a format împreună cu Ileana, distinsă profesoară la un mare liceu bucureștean un cuplu la fel de sudat precum cel al tinerilor consăteni.
Ceea ce impresionează în primul rând la lectura unei astfel de cărți despre viață și moarte este absența elementelor melodramatice. Ea se hrănește dintr-un fond documentar preexistent (scrisori, jurnale, fotografii) ce recompun cât se poate de natural, deci în afara ispitelor literaturizării, o poveste despre doi oameni care au descoperit împreună sentimentul iubirii, bucuriile vieții și suferințele morții. Un roman al existenței, al condiției umane deci, fără ambiții de amplificare filosofică a tragicului, un roman „trăit” de un autor care încearcă să ridice prin scris memoria afectivă la rang de simbol.
Titus Vîjeu