Prin „Poemele cuantice”, Ștefan Dimitriu inaugurează o nouă etapă a creației sale: în acest volum, poezia se întâlnește cu știința, iar emoția se contopește cu energiile fundamentale ale universului.
Fiecare poem, numit de autor „cuantă”, devine o particulă de lumină și sens, o punte între om și cosmos, între rugăciune și ecuație, între iubire și legea universală a mișcării. Este o poezie ce nu caută certitudini, ci intensifică misterul și îl face respirabil.
Dacă „Starea de grație. Integrala lirică” aduna într-o arhitectură coerentă o viață întreagă transformată în poezie, „Poemele cuantice” arată că vocea lui Ștefan Dimitriu continuă să se reinventeze. Poetul nu se mulțumește să-și reia trecutul, ci deschide un orizont inedit: acela al poeziei cuantice – un curent pe care îl propune literaturii contemporane ca viziune și chemare.
Acesta este un volum vizionar, un manifest liric și metafizic, o invitație la călătoria prin nevăzutul univers al sufletului și al luminii.
Vasile Poenaru
Manifest pentru poezia cuantică
Lumea nu mai poate fi spusă doar în cuvinte. Ea trebuie cuprinsă și în cuante de lumină, în salturi de sens, în pulsațiile nevăzute ale energiilor care o țin vie. De aici s-a născut poezia cuantică, din dorința de a uni ceea ce omul modern a despărțit: știința de credință, rațiunea de extaz, spiritul de materie.
Poetul cuantic nu vorbește doar despre lumea aparentă, ci mai ales despre energia profundă a ei. El nu mai descrie doar fenomene, ci se mișcă odată cu ele. Versul devine undă, imaginea devine particulă, cuvântul nu mai este doar ornament, ci act de creație.
Astfel, în fiecare poem se adună misterul unei revelații – o unitate inseparabilă între energie și sens, o mică scânteie divină care luminează și trupul, și sufletul.
Poemul cuantic nu este o metaforă a fizicii, ci mai degrabă o fizică a metaforei – locul unde lumina metaforei se topește în lumina rugăciunii. Ea nu respinge rațiunea, ci o sfințește, nu neagă știința, ci o umanizează, deschizând-o către taină.
Această poezie nu se citește doar cu mintea, ci cu toată ființa: cu aerul proaspăt al respirației, cu o memoria mereu activă, cu o nesfârșită uimire.
Aceste poeme nu propun un sistem închis, ci doar o stare de conștiință în care totul comunică necontenit cu totul, în care Dumnezeu și atomul, visul și formula, iubirea și constelația își vorbesc în același grai de lumină.
În acest sens, poezia cuantică poate deveni nu numai un curent literar, ci și o chemare de a recunoaște în noi acea parte de Univers care strălucește fără a-și slăbi vreodată lumina.
Rezumând, Manifestul nostru
poate fi comprimat în acest
DECALOG
1. Credem că poezia este
mai mult decât artă – este respirația sufletului, un act de
închinare și de cunoaștere, un gest de a uni omul cu
transcendența.
2. Poezia cuantică îmbrățișează două lumini – lumina științei, care dezvăluie legile nevăzute, și lumina divină, care oferă sens și mântuire. Împreună, ele alcătuiesc un singur fulger revelator.
3. Nu există graniță
între rugăciune și metaforă, între ecuație și psalm. Limbajul
poate fi deopotrivă matematic și sacru, fără să-și piardă
autenticitatea.
4. Poezia este hrană vie –
omul nu se satură doar cu pâinea trupului, ci are nevoie și de
pâinea cuvântului, de vinul metaforei și de uleiul binecuvântării
rostite.
5. Poetul cuantic este martor al prezenței lui Dumnezeu în adâncul materiei, dar și în adâncul inimii. El descoperă în atom aceeași taină pe care o simte în rugăciune.
6. Fiecare poem trebuie să fie o „cuantă de lumină” – mică, irepetabilă, vibrând de energie și de sens, purtătoare a unui mesaj unic și ireductibil.
7. Limbajul poeziei cuantice nu se teme de formule, de ecuații, de imagini științifice, așa cum nu se teme de rugăciuni, imnuri sau invocații. Totul devine materia poeziei.
8. Poezia nu explică misterul – îl lasă să se manifeste. Ea nu este manual, ci revelare; nu schemă, ci fereastră deschisă spre necunoscut.
9. Cititorul nu este un consumator de texte, ci un călător pe drumul inițiatic al poemului. Fiecare vers devine o treaptă spre înțelegerea tainei Universului și a propriei sale ființe.
10. Credem, asemenea lui
Malraux, că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Poezia
cuantică este una dintre punțile către acel viitor al spiritului,
un altar de lumină în mijlocul haosului lumii.
*
Și încă ceva: poemele cuantice nu vor explica lumea, ci o vor lăsa să se aprindă de dinăuntrul său. Ea caută în vers ceea ce fizicienii caută în particulă: limita vizibilului, locul unde se naște sensul din vibrație și materia din lumină. În fiecare cuvânt, poetul pune o fărâmă din acel câmp tainic care ne leagă unii de alții și pe noi toți de Dumnezeu.
Poetul cuantic nu este un vizionar izolat; el este o particulă de conștiință într-un ocean de energie divină. Când scrie poeme, nu scrie doar el, ci Universul prin el, ca o undă care trece printr-un punct luminos al conștiinței.
De aceea, poemul său nu mai este doar o simplă formulă artistică. El devine o rugăciune care nu mai are nevoie de altar, un laborator de lumină, o încercare de a rosti în limbaj omenesc limbajul din care e țesută întreaga lume.
În acest câmp al poeziei cuantice, fiecare vers este un salt; fiecare cititor, un martor; fiecare respirație, o mărturisire.
Și dacă lumea, într-o bună zi, se va întoarce iar spre lumină, poate că nu o va mai face prin ecuații sau dogme, ci printr-un poem care va ști să pulseze la unison cu inima Universului.
Ștefan Dimitriu
Ștefan Mitroi
Vasile Poenaru