Eul liric al acestui volum este un eu hipersensibil, născut parcă direct în tensiune. Prima sa experiență nu este bucuria lumii, ci smulgerea dintr-o pace originară. Spațiul prenatal apare ca adânc protector, mut, aproape sacru, în vreme ce intrarea în lume este trăită ca ruptură: lumină prea aspră, aer greu de suportat, zgomot, durere, expunere. A fi viu înseamnă, de la început, a fi vulnerabil. A simți înseamnă a primi lumea în rană.
Din această vulnerabilitate se naște una dintre marile obsesii ale cărții: golul. Golul nu este, aici, simplă absență, ci o prezență interioară apăsătoare, o lipsă care se mișcă, cere, se revoltă, devine formă de conștiință. Eul liric nu știe întotdeauna să numească ceea ce îl doare, dar simte intens că ceva lipsește: o certitudine, o mângâiere, o confirmare, o iubire deplin simțită. De aceea, plânsul devine primul limbaj al ființei, iar tăcerea — primul zid ridicat între copil și lume.
Eul liric din Ai mei 10. Copilăria este copilul interior al unei conștiințe adulte care se întoarce spre primii ani de viață nu pentru a-i idealiza, ci pentru a le descifra rănile. Este o voce fragilă și tăioasă, neliniștită și lucidă, apăsată de întrebări, dar capabilă să transforme suferința în cuvânt. Iar cuvântul devine, în cele din urmă, forma prin care copilăria nu mai rămâne doar rană, ci început de înțelegere.
Anda Lua