Popescu E. Napoleon VOL.2

Ştefan Goanţă rămâne în literatura română ca un mare scriitor. 
Volumul al doilea al trilogiei POPESCU E. NAPOLEON începe cu o afirmare plenară a orgoliului vârstei adolescentine a eroului principal, care deja ştia totul despre lume! Cităm:

Subsemnatul, Popescu E. Napoleon, elev în clasa a treia de liceu, în vârstă de treisprezece ani şi două luni, profit de această ocazie ca să anunţ lumea că ştiu totul despre ea. O anunţ şi o avertizez: să mă lase în pace, că altfel s-ar putea să fac urât. Sunt şi eu om, rabd cât rabd, dar până la urmă... I-a intrat dumneaei în cap că e cine ştie ce şi nu mă lasă să fac un pas fără să mă lovească din toate părţile cu oamenii ei, vii sau morţi. Anul trecut i-am înţeles motivele. Fusesem premiantul întâi, eram prietenul intim şi sfătuitorul lui nea Nae, eram... multe. Juca doamna lume exact cum îi cântam eu. Mă provocase la luptă şi pierduse. Acum de ce a sărit iar? Pentru că aflase că o să fiu corigent la matematică? Dar în situaţia asta era toată clasa, cu excepţia ursului de nea Costică. Şi cine era de vină? Dumneaei fusese de faţă şi putea să vadă şi singură că, slavă Domnului, avea ochi destui. Singurul vinovat era nea Nicu, noul profesor de matematică, desen şi, pe deasupra, şi diriginte, un bondoc făcut din cauciuc, de fapt din două gogoloaie de cauciuc, unul mai mare aşezat pe două picioruşe şi unul mult mai mic, peste el, acesta din urmă prevăzut cu ochelari, şi pe care nu ştiu ce şut îl pasa la fiecare două secunde spre stânga, pentru ca de acolo alt şut să-l trimită la loc. Domnul nea Nicu a început. Se ştia. Încă de la prima oră a întrebat cine e premiantul clasei şi l-a poftit la tablă. Îmboldit de Cocuţă, care tot spera că o să păţesc ceva, m-am ridicat. Până să ies, până să-mi aleg o cretă mai ştiutoare, nea Nicu şi umpluse o jumătate de tablă cu nişte năzdrăvănii, nişte fracţii peste fracţii. „Poftim, domnule elev!” Convins ca şi acum că încreţirea frunţii, concentrarea ca stare denotă interes şi seriozitate care pică bine, m-am tot încruntat la fracţii până am auzit izbăvitorul „mulţumesc, domnule elev”. N-a fost mare lucru, şi nu mi s-au părut grozăvii nici cele ce au urmat. „Domnilor elevi, scoateţi o foaie de hârtie, semnaţi-vă, copiaţi de pe tablă şi rezolvaţi.” M-am semnat, am copiat şi... cam atât, ca să nu mai vorbesc de nişte mâzgăleli, să nu rămână foaia goală şi să fiu acuzat de lipsă de preocupare.

Popescu E. Napoleon e un roman fascinant, unul dintre cele mai frumoase romane ale literaturii române de azi.